Hotel Cismigiu

de Marius Iancu

Realizata in urma cu un an de la etajul III al hotelului; este printre primele mele fotografii. Am ales sa scriu despre ea pentru ca este singura de pana acum premiata intr-un concurs si prezenta intr-o expozitie, dar si pentru ca Hotel Cismigiu este un loc special. Nu o sa redau detalii tehnice ci mai mult o sa povestesc despre cum am ajuns sa fac aceasta fotografie, despre cum am ajuns in hotel si cate ceva despre el.

De Hotel Cismigiu am auzit prima data in clasa a-VII-a, intr-un camp de cercetasi. Intr-o  noapte, in jurul unui foc de tabara cativa exploratori (ramura de varsta la cercetasi) cantau melodia fostei trupe Vama Veche intitulata chiar Hotel Cismigiu. Era exagerata si vulgara dar imi placea si asta m-a facut sa ascult si alte melodii ale trupei cand am ajuns in Bucuresti. Prin liceu am aflat unde este acest hotel si, desi era parasit si intr-o stare deplorabila, am fost fascinat de el. Am inceput sa caut informatii pe net insa am fost dezamagit pentru ca nu am gasit decat schitele lui si prea putine informatii. Am mai aflat de existenta unui documentar (pe care nici acum nu l-am gasit).

Inainte de a povesti cum am intrat in hotel am sa va prezint cateva din acele informatii pe care le-am gasit atunci.

Hotelul Cismigiu a fost prima cladire construita pe Bulevardul Elisabeta, in 1912, de arhitectul Nicolas Pissiota. Pana in 1948, cand a fost revendicat de comunisti, hotelul a apartinut familiei arhitectului. Dupa revolutia din 1989 a redevenit hotel si apoi camin studentesc. A fost scos din uz in 1995 si retrocedat in 2001 de Traian Basescu. Hotel Cismigiu era pe vremuri singurul loc unde se vindea bere la halba. In perioada cat a fost camin studentesc erau conditii de trai nefavorabile, insa studentii nu prea tineau cont de acest aspect. Cu toate ca acestia au ramas cu amintiri placute, le e imposibil sa uite acel accident. Se spune ca o fata a cazut in casa liftului…

Dupa toate informatiile aflate m-am hotarat impreuna cu un grup de prieteni sa intram in acest hotel. A urmat o perioada in care ne-am tot gandit cum am putea intra si deja ne imaginam cum arata scarile, casa liftului sau cum se vede bulevardul de la ultimile etaje. Speranta a cam disparut cand am vazut ca hotelul este pazit, asa ca planul nostru  a fost abandonat.

Dupa cateva luni, in timp ce ma indreptam spre Cismigiu cu Stefan, la usa hotelului era un paznic. Mi-am facut curaj si am intrat in vorba cu el, iar dupa ce am schimbat cateva cuvinte l-am intrebat daca am putea si noi sa vizitam cladirea, sa vedem despre ce e vorba. Am fost refuzati sec, insa dupa cateva minute in care am tot discutat despre hotel si situatia lui actuala paznicul ne-a zis in soapta: “veniti duminica dimineata, in jurul orei 10!” .  M-am hotarat sa merg duminica dimineata acolo impreuna cu 2-3 prieteni. Nu am vrut sa le spun unde mergem.. am vrut sa fie surpriza. Stefan care stia despre ce e vorba nu a putut veni iar Liviu nu a avut incredere in surpriza mea de duminica dimineata pe o vreme atat de ploioasa. In schimb, Raluca, plina de curiozitate si speriata de gandul ca se va trezi de dimineata, a fost singura ce a avut curaj si incredere sa vina. A doua zi ne-am intalnit in statia autobuzului 385 de la Unirii si dupa o cearta inversunata, lucru firesc intre noi, pentru ca nimerisem in statii diferite, am plecat spre hotel. Nu stia incotro mergem, banuia ca la film. Ca sa nu isi dea seama am luat-o prin centrul istoric. Dupa ce am trecut de Valea regilor (fosta locatie) am vazut un zambet larg dupa care mi-a spus:”esti nebun! sper ca nu ma pui sa ma catar”.

Am ajuns in fata hotelului, am ciocanit la un mic gemulet si apoi acelasi paznic a aparut in dreptul usii. S-a uitat la mine de parca ma vazuse prima data insa m-a recunoscut repede si dupa ce a aruncat o privire atenta in jur ne-a primit in hotel. Desi pentru asta venisem nu-mi venea sa cred ca am intrat. Am inceput asa zisul tur al hotelului prin vizita cinematografului care era o incapere trista, intunecoasa si goala. Dupa am urcat la etaj ferindu-ne de gropile dese si mari din podele. Spre curtea interioara nu mai exista perete iar aceasta este doar depozitul de gunoi al locatarilor din jur. Camerele hotelului parca au uitat si ele de petrecerile studentilor de aici, acum din loc in loc se vad mici urme ale celor care vor sa renoveze hotelul. Mi-a placut insa fosta berarie Gambrinus, am privit-o de undeva de sus si parca imi imaginam viata de altadata din ea. La urmatoarele etaje am urcat pe alte scari, putin mai solide decat primele. Ajunsi la etajul III, fiind si ultimul vizitat, am admirat bulevardul de la inaltime, observand acoperisurile vechi ale caselor din jur si cladirile inalte din departare. Cel mai frumos se vedea de pe un geam al fetei laterale a hotelului, loc de unde este si facuta fotografia de la care am pornit acest articol. Aveam in fata un acoperis vechi pe care ploaia si timpul lasesera urme, un bulevard pustiu duminica dimineata dupa ploaie si primaria. Am incercat sa le incadrez cat am putut de bine insa geamul ingust si pervazul subred pe care pasisem nu mi-au permis multe. Dupa ce am am admirat si fotografiat privelistea mult dorita, am coborat indreptandu-ne spre iesire.

Inainte sa parasim cladirea am trecut si pe langa vestita casa a liftului, loc pentru care vroia in mod special sa vina Liviu. Cu asta s-a cam incheiat turul nostru si pot sa spun ca a fost o experienta frumoasa pe care ne-o doream de mult.

Numai bine!

www.mariusiancu.ro